Este cunoscut faptul că sunt unele perioade din timpul anului când nu se fac nunți. Acestea sunt trecute în calendarul creștin ortodox și trebuie respectate întocmai.
Știm că nunta este precedată de logodnă. Cuvântul logodnă este de origine slavă și înseamnă a face făgăduință de căsătorie. Ea este rânduiala tocmirii sau așezării nunții a doi tineri care s-au făgăduit unul altuia. Biserica binecuvintează această veche datină printr-o slujbă scurtă, care este săvârșită înaintea nunții.
Se poate și aparte, cu un timp mai scurt sau mai lung înainte de nuntă, dar în ziua de azi se pot face mari greșeli procedând astfel. Spun aceasta pentru că mulți tineri care se logodesc înainte de căsătorie cred că, prin aceasta, au primit binecuvântarea și dezlegarea de a începe convețuirea, adică o viață intimă, ceea ce este total greșit.
Logodna nu dă dreptul la consumarea vieții conjugale, fiind doar o chezășie, o promisiune pentru căsătorie. Numai Taina Nunții dă posibilitatea celor doi de a trăi împreună, al trăirii vieții intime. În alte cazuri, cei care au făcut logodna nu mai vin ca să li se administreze Taina Cununiei și trăiesc toată viața în concubinaj. Aceasta este și un mare păcat, dar poate duce și la mari nenorociri în viața celor doi. De aceea se recomandă ca cele două slujbe să fie săvârșite împreună.
Trebuie menționat faptul că ambii tineri trebuie să fie de aceeași religie, adică să fie creștini ortodocși. Nu este îngăduită nunta dintre un ortodox și o persoană de altă religie. Tânărul sau tânăra, dacă sunt neortodocși, trebuie să treacă la ortodocși. Și nașii trebuie să fie ortodocși, căsătoriți, cu o viață de familie morală, exemplară, pentru a fi modele de urmat în viața finilor.
Inelele de logodnă au și ele o însemnătate deosebită: ele sunt semnul iubirii, al credincioșiei, al legăturii tainice pe care o făurește Taina Căsătoriei între viitorii soți. Cât privește săvârșirea slujbei, aceasta trebuie să își desfășoare ceremonialul numai în casa domnului, în Biserică, și nu în case particulare. Nunta se celebrează în zona cea mai centrală a bisericii, în naos. Pe durata nunții, cei doi tineri sunt cinstiți așa cum sunt cinstiți împărații. Aceasta este și sensul încoronării lor.
Împărtășirea din paharul comun, binecuvântat înainte de preot, este simbolul bucuriei nunții, dar, mai ales, comuniunea și unirea celor doi soți, care de acum înainte se vor împărtăși de bucuriile și necazurile vieții împreună. La început, a existat numai paharul, așa cum arată rugăciunea de binecuvântare, apoi s-a adăugat și pâinea. Aceasta poate fi interpretată ca o reminescență din religia romană, când, la nuntă se frângea pâinea pe care mirii o mâncau împreună.
Obiceiul frângerii pâinii se mai păstrează și azi în unele părți. Astfel, când mireasa părăsește casa părintească aruncă din pragul casei, cu spatele spre lume, o bucată de pâine, aceasta fiind mâncată de nuntași. Practica, însă, nu are o semnificație religioasă și a rămas o datină populară. Obiceiul practicat în Transilvaniei de a da loc de vin miere, nu se justifică.
Împărtășirea din același pahar și din aceeași pâine ne poartă mai degrabă cu gândul la împărtășirea mirilor care se făcea în acest moment al slujbei. Cântarea „Paharul mântuirii”, care se rostește la împărtășirea mirilor, ne duce cu gândul la paharul, sau potirul din care se împărtășeau credincioșii. De aceea momentul trebuie să fie plin de sobrietate, cum, de altfel plină de măreție trebuie să fie și toată rânduiala slujbei.
Înconjurarea mesei sau dansul ritual, trebuie făcută cu decență și sobrietate nu cu pași agitați, ritm de dans sau țopăieli. Acest moment exprimă bucuria sau întemeierea unei familii, în vederea nașterii de prunci așa cum a născut Maica Domnului în urma prorociei lui Isaia 7, 14, ca și sfinților prin viața virtuoasă în cadrul căsniciei. Dansul acesta nu este hora lumii în care intră tinerii, cum mai auzim spunându-se cu acest prilej, de către unii preoți, ci un dans ritual cu semnificație teologică și morală.
Întâlnim și unele practici neliturgice și necanonice. Astfel, este întâlnită în părțile Transilvaniei, legarea mâinilor celor doi cu o batistă albă, după ce preotul le citește rugăciunea a treia și le împreunează mâinile. Alt obicei care nu are nici o justificare: amăgirea sau păcălirea tinerilor atunci când li se dă să guste din pâine și din vinș este una din practicile întâlnite la unii din preoți, mai ales din mediul rural, dar uneori și la oraș, are intenția de a înveseli pe nuntași.
În unele localități este așa de îndătinat, ca și cel cu aruncatul bomboanelor, încât mirii se așteaptă de la început de aceasta, iar dacă preotul nu procedează așa atunci se produce nedumerire și chiar nemulțumire a nuntașilor. Obiceiurile nu trebuie comentate căci ele sunt, fără îndoială, greșite, se denaturează și se ridiculizează un moment foarte important al slujbei. Atitudinea mireselor de a se feri una de alta, și de a evita să se întâlnească pe drum, este una din practicile superstițioase care nu se justifică în nici un fel. Biserica și slujba nu ne îndeamnă la o asemenea comportare, ci, dimpotrivă, ne recomandă comuniunea. Miresele ar trebui să se întâlnească, să se îmbrățișeze, să se felicite, amintindu-și toată viața că s-au cununat la aceeași biserică. Atunci ar trebui să se manifeste prietenia și dragostea, iar nu dușmănia și ura. Biserica nu dezbină ci unește.
„În Banat, in partea de unde sunt eu, nunta ține de ex. 2 zile.
Când eram copil și era doar un amărât de botez care ținea numai o zi, eram așa de amăgit că nici nu-mi venea să mă duc. Ce e aia, o zi? Eu voiam nuntă, să țină două zile, să meargă mireasă cu mirele la fântâna bisericii și să toarne la oameni apa să se spele pe mâini și aceștia le dădeau bani. Întotdeauna musai și ceva mărunțis care ajungea în găleată, acolo unde era și un ou.
La urma, cand nu se mai spala nimeni, mirele si mireasa trebuiau sa rastoarne galeata si care din ei sa calce primul oul. na, stiti voi cum e cu cine canta in casa!
Noi copii, ne repezeam sa strangem banii de pe jos. nu conta ca eram toti stropiti. conta sa fi mai aproape de galeata cand se rastoarna sa prinzi cati mai multi.
Apoi cu staghișiul (cel care ducea steagul, de obicei un nepot al nașilor - n.n.) in frunce jucam brâul prin sat. cat era satul de lung, toata lumea in brau si o tura roata prin tot satul. Staghișul inaince cu stagul cu clopotel si flori dadea ritmul la nunta!
De neuitat ca givării (cavaleri de onoare - n.n.), adica acei flacai care umblau cu plosca cu răchie prin sat sa cheme oamenii la nunta si care se deosebea printr-o banda lata, insa facuta in casa si tesuta, frumos ornata cu flori, nu si-au uitat nici aici rolul, plostile cu rachie umbland din mana in mana in continuu.
Traditia la noi in zona spune ca givării trebuie sa aiba grija si sa pazeasca mireasa. sunt oamenii nasului, iar staghisul sa- pazeasca steagul ca fara una dine astea doua nu exista nunta.
A doua zi, acasa la mireasa, incepand de pe la ora 10-11 dimineata, se juca jocul miresei. cine voia dadea bani si juca mireasa. dar nu asa. se bateau nu alta. nu conta, copii, muieri, barbati, toti care mai de care. pe la amiaz, cand mireasa era numai buna de scaunul cu rotile, si rochia pe margini era praf, ca jocul miresei fara rochie de mireasa nu se poate, mergea toata lumea la casele lor sa se pregateasca. pe la trei-patru se duceau mirii cu daruri la nasi. un obicei prost, care numai prin partea mea l-am auzit, si care face ca a doua zi mirii duc la nasi nu numai in valoare decat au dat ei la nunta ci mult mai mult. ca si cinste ca sunt parinti spirituali acuma. de multe ori m-am intrebat, oare de ce mai da cineva ceva? ma refer ca si nas. daca a doua zi vine mai mult inapoi. chiar le trebuiau darurile si banii aia? oar la o nunta nu de aia dai ceva, ca cei doi tineri sa aibă din ce sa-si faca o casa, sa-si ia o mobila sau macar sa le raman de o masina de spalat (de mult nu am mai auzit pe nimeni sa-si cumpere dupa nunta masina asa cum se facea pe vremuri).
Cam asta deocamdata. sunt multe si marunte obiceiurile si fiecare tine de datinile locului, de pataniile stramosilor, sau sunt doar in amintirea unor momente celebre pentru sat.”
