Palatul Cnejilor

Pe teritoriul comunei Ceahlau, ruinele inca impunatoare ale altui monument istoric ne intampina dupa 3 km de drum prin satul Schit, pe un platou din stanga paraului cu acelasi nume. Este tot ceea ce s-a mai pastrat dintr-un intreg ansamblu arhitectural pe care localnicii il mai numesc si astazi Palatul Cnejilor, fosta asezare manastireasca si mai apoi curte boiereasca fortificata, loc de desfasurare a atator evenimente, unele consemnate istoric, altele pastrate in legenda sau in folcloristica locala.Traditia pomeneste si in acest caz de existenta unui anahoret, Silvestru, ctitor de obste monahala pe aceste meleaguri. In ce secol si in ce imprejurari isi va fi intocmit Silvestru si schivnicii sai paraclis in trunchiul unui frasin, e greu de precizat. Dar dupa cum au dovedit cercetarile arheologice, nu aici poate fi plasata “Manastirea de la Hangu” pe care Stefan cel Mare a trecut-o sub ascultarea Manastirii Neamt printr-un document din februarie 1458, deoarece vestigiile descoperite aici nu sunt mai vechi de secolul al XVII-lea. Abia in vremea lui Ieremia Movila se fac unele danii “Schitului Silvestru” numit mai tarziu “Manastirea Pionul” si in cele din urma “Schitul Hangu”, usor de confundat cu Manastirea Hangu de la Buhalnita. Stefan Tomsa in 1612 si mai apoi Moise Movila in 1631 emit noi documente de intarire in favoarea acestui asezamant monastic, dar putem considera ca un important moment in existenta sa istorica anul 1639 cand Gheorghe Hatmanul – fratele lui Vasile Lupu – ridica biserica de zid pe locul vechiului schit. In 1676, Antonie Ruset Voda, ginerele lui Gheorghe Hatmanul, inconjura ctitoria socrului sau cu un trainic zid de incinta, pe care vistiernicul Toderascu il intregeste in acelasi an cu un mare turn in coltul nord-estic. Prin grija ctitorului, a fratelui sau voievodul Vasile Lupu si a ginerelui acestuia Antonie Ruset Voievod, Schitul Hangu este inzestrat cu mosii intinse, intarite si intregite in tot cursul secolului al XVIII-lea de catre Antioh Cantemir (1705), Grigore II Ghica (1740), Constantin Racovita (1750 si 1756), Constantin Moruzi (1778 si 1781), Alexandru Mavrocordat (1785) etc. Dar de la inceput, aflandu-se pe mosia Hangu a boierilor Cantacuzini, Manastirea Pionul intra in conflict cu acestia, iscandu-se un lant neintrerupt de incalcari si procese.
Ridicandu-se in acelasi timp si impotriva Manastirii Hangu de la Buhalnita, boierii Cantacuzini actionau evident animati de dorinta de a cotropi mosiile straine din Valea Hangului si de a-si intinde stapanirea in intreaga zona de la confluenta Bistricioarei cu Bistrita, pana la Ceahlau si Bicaz. Procesele au continuat si dupa 1791 cand Matei Cantacuzino a plecat in Rusia cu intreaga familie obtinand titlul de cneaz si inalte distinctii imperiale. Reveniti in tara, cneazul Gheorghe Cantacuzino si ceilalti fii ai lui Matei intensifica atacurile juridice indreptate impotriva Manastirii Pionul si, in ciuda eforturilor Mitropolitului Veniamin Costache, aceasta isi pierde cea mai mare parte din proprietati, iar in 1840 calugarii sunt nevoiti sa se stramute la Schitisor, in jurul unei bisericute de lemn, la aproximativ 2 km nord-vest de ctitoria lui Gheorghe Hatmanul. Obtinand castig de cauza, cnejii Cantacuzini transforma biserica intarita de la Schit intr-o redutabila curte boiereasca fortificata, modificand chiliile, construind noi anexe, intarind zidul de incinta. La invitatia lui Gheorghe Cantacuzino si a fratilor sai vine deseori la “Palatul Cnejilor”, Wilhelm von Kotzebue, diplomat, scriitor si publicist german, sotul Aspaziei, sora Cantacuzinilor. Nici Vasile Alecsandri nu ocolea cetatuia de sub Ceahlau si cu el soseau, probabil, si alti adversari ai regimului absolutist instaurat de Mihail Sturza. Alexandre Dumas – tatal dovedeste prin descrierile din Strigoiul Carpatilor o buna cunoastere a locurilor din aceasta parte a Vaii Bistritei, numarandu-se si el printre cei care au poposit la fostul Schit Hangu. Zidul de incinta s-a construit din piatra de rau legata cu mortar. Doua turnuri rotunde, avand dimensiuni diferite, incheie latura de est unde se afla si intrarea. Un alt turn, de forma dreptunghiulara, construit ulterior, se ridica in coltul de nord-vest si frapeaza de la prima vedere lipsa celui de-al patrulea turn, de la nord-vest. Ipoteza ca planul initial al fortificatiei a prevazut existenta a patru turnuri, cate unul in fiecare colt, este fireasca dar nu si exclusiva. O cercetare mai atenta a structurii constructiei, a materialelor folosite si mai ales a racordurilor ce se mai pastreaza intre turnuri si zidul de incinta impune concluzia ca turnul patrat din coltul nord-vestic a fost construit mai tarziu, probabil in perioada in care cnejii Cantacuzini au transformat manastirea in palat si au realizat importante adaugiri intregului ansamblu. Pornind de la criterii estetice dar si utilitare, am fi indreptatiti sa consideram ca si in coltul sud-vestic a fost un turn-locuinta asemanator cu cel de la nord-vest. Din pacate nu exista date suficient de convingatoare in sustinerea acestui punct de vedere, iar rezultatele cercetarilor arheologice efectuate aici in perioada 1955-1958 obliga la circumspectie. Cu toate acestea, deoarece linia continua a beciurilor si constructiilor de suprafata de pe latura vestica se intrerupe acolo unde ar fi trebuit sa fie ultimul turn de colt, consideram ca plauzibila ipoteza ca boierii Cantacuzini au avut in vedere construirea a doua turnuri-locuinta pe latura vestica a Palatului dar nu au avut mijloace si timp decat pentru realizarea celui existent. Biserica din piatra si caramida apartine stilului caracteristic secolului al XVII-lea, cu o larga raspandire si in veacul urmator. Turnul-clopotnita cu doua etaje este alipit la nord si prevazut cu deschideri crenelate care vizeaza poarta mare a incintei si zidurile laterale ale acesteia. Sanurile laterale sunt incluse in doua ingrosari dreptunghiulare, iar absida altarului are forma semicirculara. Usa principala este situata pe latura nordica – sub turnul-clopotnita – un pridvor ingust cu doua ferestre laterale asigurand accesul in pronaosul acoperit cu o calota sferica sprijinita pe patru arce in consola. Spre sud, o fereastra cu ancadrament de piatra asigura suficienta lumina, reflectata si de albul imaculat al peretilor varuiti. Sub aceasta fereastra, tot in peretele de miazazi, o usa scunda de brad duce la scara de piatra a clopotnitei. Intrarea in arcada a naosului este strajuita de doua icoane mari (Iisus Hristos si Fecioara cu Pruncul) datand din a doua jumatate a veacului al XIX-lea. Calota boltii naosului are baza ornamentata cu un brau zimtat in relief si este sprijinita pe arce dublouri. Absidele laterale, semicilindrice si cu acoperamant in sfert de sfera, au cate o fereastra in ax, asemanatoare cu cea din pronaos, iar catapeteasma din lemn de tei aurit este de data recenta, lucrata in stil baroc si montata pe doua barne orizontale de brad, incastrate in peretii laterali ai altarului. Cu exceptia vesmantariei care s-a adaugit in dreptul altarului si a acoperisului care a fost modificat, biserica pastreaza forma sa originara, in ciuda faptului ca a fost reparata in 1820, incendiata in 1821 si refacuta doi ani mai tarziu. Restaurarile din 1958 au reusit sa sublinieze calitatile arhitectonice ale monumentului, in schimb, cele incepute in 1988, care si-au propus consolidarea edificiului printr-o camasuiala de beton in partea sa superioara, s-au soldat cu distrugerea elementelor decorative ale fatadei, respectiv cornisa si braurile de caramida care purtau urme de fresca.
Inceputa in jurul anului 1840, perioada de stralucire a palatului Cantacuzin de la Schit a fost de scurta durata. Dornici sa mentina un fast nobiliar asemanator celui pe care-l cunoscusera la Sankt Petersburg, Cantacuzinii au cheltuit peste puteri si au contractat numeroase datorii care i-au dus la ruina. Fapt de care au profitat adversarii lor politici, mai ales ca in timpul evenimentelor din martie 1848 si dupa aceea, stapanii de la Hangu au avut o atitudine opozitionista, adapostind si inlesnind iesirea din tara a unor conducatori ai miscarii revolutionare. In 1852, dupa ce-si pierdusera toate proprietatile, Cantacuzinii se vad lipsiti si de mosia Hangu, care este scoasa la licitatie si cumparata de Smaranda Sturza. Incercand zadarnic sa ridice in favoarea lor cetele de hangani inarmati, cei trei frati Cantacuzini se inchid intre zidurile palatului, refuzand sa-l predea noilor stapani. Dupa o indelungata rezistenta unul dintre ei se sinucide, iar ceilalti doi apuca drumul fara de intoarcere al surghiunului. Se scrie astfel ultima fila a romanului atat de aventuros petrecut intre zidurile de la Palatul Cnejilor, care incep sa se ruineze si sa se risipeasca, inconjurandu-se de aura de mister si legenda ce dainuie si astazi.